Din cauza mediului, a vietii noastre, inca din mica copilarie, a lucrurilor cu care am fost invatati, dar mai ales a traumelor mai mari sau mai mici, constientizate si mai ales neconstientizate, noi ajugem sa ne traim viata prin intermediul a ceea ce am fost invatati ca este normal, a fricii ca daca se intampla ceva ca in trecutul dureros, vom avea de suferit si asa mai departe.
Imi vine in minte un exemplu banal. Un copil, crecut de parinti dintr-o anumita dogma, a fost mereu imbracat in haine inchise la culoare, sobre, pentru ca parintii sai au considerat mereu ca aceea este tinuta cea mai adecvata statului lor, fara sa tina cont si de posibilele dorintele ale odorului lor. Copilul va creste, va trece prin adolescenta in aceeasi mentalitate privind tinuta, iar la maturitate el se va imbraca astfel, pentru ca asa i-a fost inoculat ca este normal. El se va imbraca in obisnuinta virtutii, insa fara ca aceasta sa-i placa. Ce se intampla atunci cand el va pune pe el aceasta tinuta, pt ca stie ca asa trebuie, asa e normal, dar exista un sentiment interior care-l face sa se simta nelalocul sau, sa se simta nefericit, pentru ca lui de fapt nu i-a placut niciodata? Pot exista si astfel de lucruri minore in viata viata, de care sa nu ne dam seama si care sa fac tristi.
In cazul unor traume, la nivelul inconstient se sesizeaza diverse asemanari cu detaliile care au fost prezente la momentul producerii sale. De exemplu un parfum, un miros, intuneric, sau faptul ca persoana agresoare era inalta, creola sau blonda etc, astfel de detalii inregistrate de inconstient pot ajunge la nivelul constientului printr-o teama, antipatie etc fata de persoanele, locurile sau lucrurile care pot avea unul dintre aceste detalii. Astfel ca ajungem sa avem temeri sau sentimente neplacuta fata de diverse inconjuratoare, fara ca acestea sa fie intr-adevar fondate, adica asemanarea cu trecutul sa fie doar la nivel fizic, nu si la nivelul intentiilor vatamatoare. Astfel putem ajunge sa ne traim viata prin viata tremerilor, a minciunilor transmise de la nivelul inconstient, doar pt ca noi nu am constientizat trauma si nu am infruntat-o, pentru a ne putea impaca cu ea, trecand mai departe, desprinzandu-ne de ea, si vazandu-ne de viata noastra, fara sa mai fim marcati de „simturi” perturbatoare.
Din ceea ce am reusit eu pana acum sa ma inteleg cu ajutorul psihanalizei, este ca omul nu-si traieste el insusi viata, ci temerile si trecutul sunt cele care ii traiesc viata. Pacat! Pacat sa ajungi la batranete, dupa ce te-ai zbatut atat sa alegi mereu decizia corecta, pt ca in final sa nu fi trait tu insuti.
