Inconstientul (placerea) si constientul (realitatea)

Mi s-au parut foarte interesante niste conceptii ale lui Freud. El postulează un principiu al constanţei¸ conform căruia aparatul psihic tinde să menţină la un nivel cât mai scăzut, sau cel puţin cât mai constant cu putinţă, cantitatea de excitaţie pe care el o conţine. Pentru a obţine această constanţă, aparatul psihic fie descarcă energia deja existentă, fie evită ceea ce are putea duce la creşterea cantităţii de excitaţie. La Freud principiul constanţei se află într-un raport strâns cu principiul plăcerii. Creşterea de tensiune, de excitaţie intrapsihică, va fi percepută ca o stare de neplăcere, plăcerea apărând prin diminuarea sau păstrarea între limite controlate a acestei tensiuni. Principiul constanţei se sprijină pe un alt principiu, numit de către Freud principiul inerţiei neuronale, conform căruia neuronii tind să se videze de cantitatea lor de excitaţie şi -evacuând-o complet - să revină la starea originară, adică spre nivelul zero. Principiul inerţiei este corelativ funcţionării primare a aparatului psihic, acolo unde energia circulă liber. Legea constanţei se referă la procesul secundar, acolo unde energia nu mai circulă liber, ci este legată de reprezentări, ceea ce permite menţinerea ei la un anumit nivel. Deci ceea ce caracterizează procesul primar este o deplasare facilă, fără piedici a energiei.

Aşa cum în ordine reală principiul constanţei succede principiul inerţiei, tot aşa procesul secundar succede procesului primar. Deoarece procesul primar este tipic mai ales inconştientului şi cel secundar conştiinţei, opoziţia dintre modurile de funcţionare diametral diferite ale celor două sisteme va fi explicată de Freud prin două principii: principiul plăcerii şi principiul realităţii.

Primul ar corespunde descărcării excitaţiei până spre starea zero (principiul inerţiei), iar al doilea tendinţei de a menţine în sistem un nivel energetic constant (principiul constanţei). Această dialectică a energiei libere şi legate îşi va găsi corespondentul în alt cuplu de termeni complementari , şi anume pulsiunile de moarte (ce tind spre reducerea absolută a tensiunilor) şi pulsiunile de viaţă (care presupun un nivel ridicat de tensiune, pentru că ele creează, prin legare, unităţile vitale ale conştiinţei

Dupa parerea mea, aici cred ca am inteles eu foarte mult de unde vin nefericirile noastre. Din lupta celor doua: a inconstientului, corespunzator placerii, si a constientului, corespunzator realitatii. Primul ne dicteaza sa mergem dupa plecerile noastre, iar al doilea vine si ne spune stop sau frana, „trezeste-te la realitate, lucrurile nu pot fi chiar asa cum vrei tu”. Adica primul ne poate dicta visa de genul ca ne dorim sa traim intr-un palat, iar constiinta vine si ne spune: nu poti, nu ai banii astia!

Cine traieste prea mult dupa constient si nu tine cont si de inconstient, de placerile sale proprii, va deveni un om nefericit, neimplinit sufleteste. Cel care se va lasa prada principiului placerii si nu va tine cont de constiinta (limitele realitatii), va avea de suferit caci visele nu i se vor realiza si va fi un inadaptat.

Deci, un om echilibrat va fi cel care va reusi sa gaseasca calea de mijloc intre cele doua, sa le faca sa se inteleaga.

Freud – tatal psihanalizei

In ignoranta si incultura mea, credeam ca Freud este un psiholog care a incercat sa explice anumite simptome psihologice prin natura experientelor si complexelor sexuale ale pacientului, din mica copilarie, putand fi grav influentat de orice gest de  aceasta natura a oricarui individ din mediul sau.

Din dorinta de a depasi depresia si demotivarea ce m-au cuprins, am inceput sa studiez cate ceva despre psihanaliza. Caci, ea, imi pare, ca, dintre toate ramurile psihologiei, este singura care trateaza si cauza, nu se adreseaza sau nu e interesata sa trateze numai efectele. Dupa parerea mea, psihoterapiile de scurta durata sunt ca tratamentele care reprezinta medicamente pentru tratarea efectelor, insa nu rezolva si boala in sine. Este ca si cum ai avea un virus in corp si iei pastille doar pentru febra si durere de cap, dar nu faci nimic sa omori virusul, care, cu cat trece timpul el se poate dezvolta, poate suferii mutatii, se adapteaza corpului, devine mai rezistent si se manifesta sub alte forme. Oricum, mai multe detalii despre psihanaliza am gasit si eu un blog al lui un nenea care se ocupa cu asa ceva: http://www.terapiepsi.ro/intrebari.html

Am descoperit ca Freud este mai mult decat ceea ce credeam eu, ba chiar el a fost cel care a observat ca tratarea efectelor psihice nu rezolva problema in sine, pentru ca ulterior acestea reapareau. E a fost asistent la un psiholog care trata prin hipnoza. A observat ca, in cazul tratamentului isteriei, hipnoza avea rezultate, insa dupa o perioada reveneau simptomele bolii. Pana la acea vreme toate probleme psihice se considerau de natura fizica, insa Freud a observat ca sunt de natura psihica, inducand, prin hipnoza, pseudoparalizii (adica inexistente in mod real), dar care se manifestau dupa trezire pentru o perioada de timp. Astfel a reusit sa demonestreze legatura de la psihic la somatic (simptom, manifestare organica). De aici incolo se va dezvolta psihanaliza.

Okuribito (plecari)

Vreau sa stau sa ma odihnesc,
Intr-un loc ferit de umbra soarelui.
Mi-e dor sa stau sa ma gasesc,
Mi-e sufletul pustiit.
N-am nici vlaga, n-am nici chef.
N-am putere, n-am vointa,
N-am speranta, n-am chef de viata!
Nu stiu de unde s-o apuc,
S-ncotro eu sa ma duc.
Unde-as vrea s-ajung, eu stiu,
Dar in mintea mea-i pustiu.
Am ajuns sa nu ma regasesc,
Prin viata alene sa ratacesc.
Lucrurile-n sile eu le fac,
Caci n-am putere imi e pacat.
A lucrurilor frumusete eu n-o gasesc,
Desi in mintea-mi, eu ma straduiesc.
Of, viata, eu ce sa fac?
Cu mine nu mai pot sa fac un pact.
Probabil am facut prea multe,
Prea multe care n-au fost insa bune.
Si-acum am ajuns sa ratacesc,
Pe mine fara sa ma regasesc.
Of, da-mi Doamne putina vointa,
De viata sa-mi gasesc iar o dorinta,
Da-mi Doamne o indrumare,
Sa ies din aste ganduri amare.
Imi vine sa ma las dus de val,
Nu-mi pasa de ma duce in aval.
Putere sa lupt nu am,
S-a dus si stropul ce-l aveam.
Plin de tristete sunt,
Speranta-i mica intr-un catun.
Da-mi Doamne putere sa o cresc,
Drumul in viata sa-l regasesc...
Sunt trist, sunt vai de capul meu...

Scrisoare catre mama

Tot ce o sa-ti scriu este ca sa intelegi mai bine situatia, daca poti. Vreau doar, daca poti, sa intelegi de ce lucrurile nu sunt cum vrei tu.

Mi-a ramas in minte vorba ta  “daca ai coloana vertebrala” si vreau sa-ti raspund la asta. Am sa-ti spun ca in primul rand tu ceri ceva ce nu prea este. Nu uita modul in care m-ai crescut. De fiecare data cand tu spuneai, de cand eram eu mic, ca nu sunt bun de nimic, era ca si cum tu dadeai cu tarnacopul in coloana mea vertebrala in crestere. Si de fiecare data cu aceste cuvinte sau alte actiuni asemanatoare, tu mi-ai fracturat-o, iar ea s-a sudat cum s-a putut, stramba, Ai trecut cu buldozarul peste orice schelet al coloanei mele vertebrale. Sudata fara interventii specializate a ajuns sa fie ca un bat stramb cu multe noduri si cu un echilibru precar.  Degeaba imi ceri tu, ca daca eu mi-am dat seama de anumite lucruri, sa le indrept lucrurile, pentru ca o coloana crescuta din start prost si tot timpul fracturata si sudata cum a putut singura, nu poate sta dreapta tot timpul.

De cele mai multe ori, in viata mea si in special in relatia cu tine, care tu erai factorul dominant din soarta mea, eu nu m-am simtit ca s-ar tine cont de mine. Tu mereu mi-ai impus ceea ce considerai tu ca am nevoie, insa fara a tine cont ca un copil are si nevoi diferite si ca un om are si suflet. Tu ai vrut sa ma cresti pe mine cum ai crezut tu ca e mai bine, dar nu ai stiut cum sa o faci si sa tii cont si de mine ca personalitate sau ca suflet. De aceea de multe ori mie imi e greu sa iau hotarari, pentru ca toata viata mea eu a trebuit sa aleg intre ceea ce-mi impuneai tu si ceea ce simteam eu, care erau in conflict.  Pentru ca de multe ori mi-ai impus lucruri pe care nu le intelegeam sau pe care nu le vroiam, am ajuns apoi sa le resping si sa ma razvratesc. Si eu imi doresc sa fiu mai bun si asa mai departe, dar pentru ca mi-ai facut capul calendar cu asta si mi-ai impus foarte mult asta, a ajuns sa-mi fie lehamite de anumite lucruri. In fine, cred ca ti-e greu sa intelegi anumite lucruri, pentru ca tu ti-ai format un stil de a gandi fara sa tii cont si de alte trairi afara de ratiune. Omul nu e doar robot, tu insati ai vazut ca sunt dati in care nu ai chef de nimic.

Din toata viata mea eu tin minte de la tine un singur gest de afectiune: acela ca ma inveleai cand ma culcam. Nu am cum sa-ti cer dragoste sau sa-ti reprosez ca nu a fost, pentru ca stiu cum au fost conditiile venirii mele pe lume, iar dragoste cu de-a sila nu se poate. Dar nici un specialist sau vreo carte nu va spune ca un om crescut fara a simti dragoste, va ajunge chiar un om normal. Cu atat mai mult, a spune mereu unui copil ca nu e bun de nimic si a nu-l incuraja, nu ai cu ce sa-i cladesti increderea in el. Degeaba spui ca daca imi dai seama de astea, ar trebui sa-mi fie usor sa ma schimb, dar uiti un lucru: am fost crescut sa nu am incredere in mine. Si la prima chestie cand cineva se poarta cu mine asa cum te purtai tu, dau inapoi. Ma supun fara vlaga, pentru ca asa am fost crescut.

A fost tare prost principiul tau: orice sut in fund e un pas inainte. Pentru ca nu mi-a cladit increderea in mine. Apoi cand dai cu sutul intr-o movila neinchegeata bine, cu o coloana mai putin stabila, aceasta se va darama. Daca dai cu sutul intr-o chestie bine inchegata, cu echilibru tare, da, atunci sunt ceva sanse ca ea sa ramana in picioare.. Dar orice sut trebuie ajustat la varsta copilului. Nu poti cere unui copil sa suporte lucruri de adult.

Poate si tu ai fost crescuta fara dragoste sau fara afectiune, ca asa erau vremurile pe atunci, si din cauza asta ai ajuns si tu asa, plus ca pe atunci era "la moda" casatoria fara sentimente. Dar, cine, naiba, te-a invatat ca sa spui mereu copilului ca nu e bun de nimic, il faci mare si tare? Un copil isi are radacina in familie, isi ia puterea de acolo. Daca eu nu am avut de unde sa-mi iau puterea, de unde vrei tu sa fiu tare? Sa ridic tonul si sa-mi impun parerea am invatat-o de la tine. Plus orgoliul. Eu pana de curand n-am avut orgoliul decat cu tine. A fost poate cea mai orgolioasa relatie pe care am avut-o. Parca tot timpul noi ne luptam in orgolii. Pentru ca tu mereu doreai sa te impui in fata mea, indiferent ce simteam eu. Iar eu a trebuit sa incep sa ma apar cu metodele pe care tu mi le aratai. Si din pacate, am inceput acum sa copiez orgoliul si sa-l aplic si in alte relatii, mai ales cele apropiate.

Imi pare rau ca te-ai purtat asa, ca nu ai stiut cum sau ca din cauza ca nu ai stiut ce e iubirea, nu ai avut atunci probabil nici rabdarea sa te pui la mintea mea. Sunt niste lucruri care nu se pot schimba, si care sunt diferite de faptul ca in aceste conditii tu ai mers mai departe cu mine. Pacat ca ai avut si ai aceasta manie a controlului si de a te impune, indiferent cum.

Poate daca m-ai fi iubit, poate daca nu aveai mania controlului si dorinta de a te impune, de a crede ca tu nu gresesti niciodata, as fi reusit sa cresc altfel, sa inteleg si ca-mi vrei binele, si ca ma sustii si ca in afara familiei sunt multe situatii de genul „orice sut in fund e un pas inainte”, dar ca tot timpul pot sa gasesc sutinere si intelegere in familia mea.

Poate din cauza ca n-ai cunoscut prea mult iubirea sau ai fost prea deceptionata, ai ajuns sa fii foarte nervoasa, sa te impui ca si cum daca iti erau respectate dorintele toate si parerile, era ca si cum esti iubita si apreciata. Dar trebuia sa intelegi ca nevoile noastre sunt diferite de ale tale, ca suntem personalitati diferite si ca tu mai poti si gresi. Poti sa fi iubita si fara ca lumea sa faca fiecare pas dupa cum spui tu. Din pacate, din cauza asta eu sunt foarte reticent in preajma ta pentru ca tu daca iti spui o parere vrei neaparat sa-ti fie ascultata. Imi spui ca eu ascult parerile altora. Undeva ai dreptate cu asta, pentru ca atunci cand cineva iti impune cu forta ceva ajungi sa respingi acel lucru pentru ca iti este bagat pe gat. Eu pot „asculta”, adica auzi sau citi mai multe pareri, si apoi sa iau hotararea care mi se pare corecta sau potrivita pentru mine. Asta cred eu ca nu intelegi tu. Ca eu sunt cea care ia decizia legata de mine. Tu poti si e bine sa-mi spui parerile tale, ce ai mai aflat, ce ai mai citit, dar fara sa mi-o bagi pe gat si fara ca apoi sa te superi ca nu ti-am urmat sfatul. Cat timp nu-mi demonstrezi ca intelegi ca eu sunt cel care trebuie sa ia decizia si ca esti de acord cu acest fapt, pana atunci imi va fi greu sa pot aculta cu inima deschisa un sfat al tau.  Dezvata-te sa ma mai tot critici. Invata sa ma iei si asa cum sunt, asa cum va trebui si eu sa invat sa te iau asa cum esti.

Vreau sa intelegi ca eu nu sunt tu, ca sunt un om diferit, cu nevoi diferite si mai ales o viata diferita. Deci eu sunt cel mai in masura sa iau deciziile pentru mine. Ca sunt bune, ca sunt proaste, eu sunt responsabil pentru ele de acum in colo. Tu poti sa-mi dai sfaturi, dar depinde cum. Pentru ca eu am invatat de la tine ca uneori ai si ganduri ascunse. De exmplu au mai fost momente in viata noastra in care eu mi-am deschis sufletul in fata ta si am stat de vorba ca doi prieteni si m-am simtit bine atunci. Dar peste 1-2 saptamani mi-ai dat in cap, folosind informatiile pe care eu ti le dadusem. Si asa am inceput sa-mi pierd increderea in tine.

Apoi, tu nu ai stiut sa pastrezi respectul sau intimitatea familiei sau ale unor relatii. Eu cand m-am angajat la serviciu, toata lumea stia istoria vietii mele. Una este sa vorbesti cu una doua prietene ale tale si alta e sa vorbesti cu toata lumea. Ce treaba aveau niste oameni straini cu mine? Oameni care acum nu te cauta. De aceea eu nici nu ti-am mai spus anumite lucruri. Vina nu este a mea ca nu vorbesc cu tine asa cum vorbesc unii copii cu mamele lor.

In ciuda faptului ca nu am fost un copil dorit si nici foarte iubit, asta nu inseamna ca nu apreciez foarte multe eforturi pe care le-ai facut cu mine si asta nu inseamna ca nu tin la tine, asa cum si tu ti la mama ta, desi relatia dintre noi doua nu trebuie sa fie neaparat asa cum este cea dintre tine cu ea. Este mult mai frumos cand relatiile si lucrurile se bazeaza mai mult pe dragoste si mai putin pe obligatie, iar asta se construieste in timp. Ramane la alegerea ta ce fel de relatie vrei sa avem, caci stiu ca esti suparata pe mine ca te-am infruntat si ca „nu ascult nimic din ce-mi spui”. Dar sper sa vezi lucrurile mai departe de orgoliu si sa intelegi ca a lua un om asa cum este nu inseamna a fi umil, ci a fi om. A-ti intelege copilul inseamna sa fi mama.