duminică, 9 octombrie 2011

Citat despre normalitate

"fiecare fiinţă umană este unică, având propriile-i calităţi, instincte, forme de plăcere, modalităţi de căutare a aventurii. Dar societatea sfârşeşte prin a-şi impune un mod colectiv de-a acţiona, şi oamenii nu mai stau să se întrebe de ce trebuie să se comporte astfel.

(exemplu: În catedrala din Florenţa există un ceasornic nemaipomenit de frumos conceput de Paolo Uccello în 1443. Întâmplător, ceasornicul ăsta are ocuriozitate: deşi arată orele ca toate celelalte ceasuri, acele se învârtesc în sens contrar celui cucare suntem obişnuiţi. Paolo Uccello, când a creatacel ceasornic, nu căuta să fie original; la dreptvorbind, pe atunci existau unele ceasorniceasemănătoare, ca şi altele cu ace care se învârteauîn sensul familiar nouă astăzi. Dintr-un motivnecunoscut, poate pentru că ducele avea un ceascu ace care se învârteau în sensul pe care azi îlconsiderăm „corect”, acesta a sfârşit prin a se impune ca unicul sens, iar ceasornicul lui Uccello adevenit o aberaţie, o nebunie.)

Cunoaşteţi oare, de când sunteţi pe lume, vreun om care să se fi întrebat de ce se învârtesc acele de ceasornic într-un anumit sens, şi nu în cel opus? - Nu.
- Dacă ar pune cineva întrebarea asta, şi-ar auzi pesemne: eşti nebun! Dacă ar insista cu întrebarea, oamenii ar încerca să găsească o explicaţie, dar repede ar renunţa, pentru că nu există altă explicaţie în afara celei pe care am dat-o.

Sunteţi o persoană diferită, dar vreţi să fiţi la fel cu ceilalţi. Şi faptul acesta, din punctul meu de vedere, e considerat ca o boală gravă. E grav dacă te sileşti să fii la fel: poţi ajunge la nevroze, psihoze, paranoia. Este grav să vrei să fii la fel, fiindcă asta înseamnă să forţezi natura şi să mergi împotriva legilor”

marți, 5 octombrie 2010

Nu tu iti traiesti viata

Din cauza mediului, a vietii noastre, inca din mica copilarie, a lucrurilor cu care am fost invatati, dar mai ales a traumelor mai mari sau mai mici, constientizate si mai ales neconstientizate, noi ajugem sa ne traim viata prin intermediul a ceea ce am fost invatati ca este normal, a fricii ca daca se intampla ceva ca in trecutul dureros, vom avea de suferit si asa mai departe.

Imi vine in minte un exemplu banal. Un copil, crecut de parinti dintr-o anumita dogma, a fost mereu imbracat in haine inchise la culoare, sobre, pentru ca parintii sai au considerat mereu ca aceea este tinuta cea mai adecvata statului lor, fara sa tina cont si de posibilele dorintele ale odorului lor. Copilul va creste, va trece prin adolescenta in aceeasi mentalitate privind tinuta, iar la maturitate el se va imbraca astfel, pentru ca asa i-a fost inoculat ca este normal. El se va imbraca in obisnuinta virtutii, insa fara ca aceasta sa-i placa. Ce se intampla atunci cand el va pune pe el aceasta tinuta, pt ca stie ca asa trebuie, asa e normal, dar exista un sentiment interior care-l face sa se simta nelalocul sau, sa se simta nefericit, pentru ca lui de fapt nu i-a placut niciodata? Pot exista si astfel de lucruri minore in viata viata, de care sa nu ne dam seama si care sa fac tristi.

In cazul unor traume, la nivelul inconstient se sesizeaza diverse asemanari cu detaliile care au fost prezente la momentul producerii sale. De exemplu un parfum, un miros, intuneric, sau faptul ca persoana agresoare era inalta, creola sau blonda etc, astfel de detalii inregistrate de inconstient pot ajunge la nivelul constientului printr-o teama, antipatie etc fata de persoanele, locurile sau lucrurile care pot avea unul dintre aceste detalii. Astfel ca ajungem sa avem temeri sau sentimente neplacuta fata de diverse inconjuratoare, fara ca acestea sa fie intr-adevar fondate, adica asemanarea cu trecutul sa fie doar la nivel fizic, nu si la nivelul intentiilor vatamatoare. Astfel putem ajunge sa ne traim viata prin viata tremerilor, a minciunilor transmise de la nivelul inconstient, doar pt ca noi nu am constientizat trauma si nu am infruntat-o, pentru a ne putea impaca cu ea, trecand mai departe, desprinzandu-ne de ea, si vazandu-ne de viata noastra, fara sa mai fim marcati de „simturi” perturbatoare.


Din ceea ce am reusit eu pana acum sa ma inteleg cu ajutorul psihanalizei, este ca omul nu-si traieste el insusi viata, ci temerile si trecutul sunt cele care ii traiesc viata. Pacat! Pacat sa ajungi la batranete, dupa ce te-ai zbatut atat sa alegi mereu decizia corecta, pt ca in final sa nu fi trait tu insuti.

vineri, 1 octombrie 2010

(Dupa sedinta) - Prabusirea carcasei

Incepand de ieri am inceput sa simt, sa constientizez altceva. Ca sunt mult mai aproape de ceea ce-mi doresc. In ultima vreme am avut diverse imagini, pe care ieri le-am unit ca intr-un puzzle. A fost o sedinta alba, in care am pus mai multe intrebari legate de intregul proces. Ajutat, am reusit sa clarific imaginea unitara din prezent si sa inteleg unde sunt, un nou stadiu.

Initial nu intelesesem ceva, nu vroiam sa cred ca ceva s-a prabusit. Nu vedeam in exterior acest lucru. Ca mai apoi, de fapt, sa aflu ca s-a prabusit ceva: carcasa, dar a mai ramas un pilon, care de fapt, reprezinta echilibrul fals ce l-am cladit si consolidat pana in prezent.

Imaginea prezentului se manifesta printr-un cadru cenusiu-prafuit-unt, ca un morman de moluz. In partea stanga fiind deja un mic morman de resturi albe, traite din acest moluz si suflate, curatate de praful falsului.

Undeva mai departe, zace in mijlocul, spre sfarsitul moluzului, pilonul negru lucios-prafuit, cu usoare crapaturi asemanatoare cu acele inadvertente zarite in pietrele slefuite din cristale. Este inca impunator si putin infricosator, dar asta nu ma deranjeaza sa-mi continui trierea de aici din fata, care simt ca-mi face bine!

joi, 23 septembrie 2010

Inconstientul (placerea) si constientul (realitatea)

Mi s-au parut foarte interesante niste conceptii ale lui Freud. El postulează un principiu al constanţei¸ conform căruia aparatul psihic tinde să menţină la un nivel cât mai scăzut, sau cel puţin cât mai constant cu putinţă, cantitatea de excitaţie pe care el o conţine. Pentru a obţine această constanţă, aparatul psihic fie descarcă energia deja existentă, fie evită ceea ce are putea duce la creşterea cantităţii de excitaţie. La Freud principiul constanţei se află într-un raport strâns cu principiul plăcerii. Creşterea de tensiune, de excitaţie intrapsihică, va fi percepută ca o stare de neplăcere, plăcerea apărând prin diminuarea sau păstrarea între limite controlate a acestei tensiuni. Principiul constanţei se sprijină pe un alt principiu, numit de către Freud principiul inerţiei neuronale, conform căruia neuronii tind să se videze de cantitatea lor de excitaţie şi -evacuând-o complet - să revină la starea originară, adică spre nivelul zero. Principiul inerţiei este corelativ funcţionării primare a aparatului psihic, acolo unde energia circulă liber. Legea constanţei se referă la procesul secundar, acolo unde energia nu mai circulă liber, ci este legată de reprezentări, ceea ce permite menţinerea ei la un anumit nivel. Deci ceea ce caracterizează procesul primar este o deplasare facilă, fără piedici a energiei.
Aşa cum în ordine reală principiul constanţei succede principiul inerţiei, tot aşa procesul secundar succede procesului primar. Deoarece procesul primar este tipic mai ales inconştientului şi cel secundar conştiinţei, opoziţia dintre modurile de funcţionare diametral diferite ale celor două sisteme va fi explicată de Freud prin două principii: principiul plăcerii şi principiul realităţii.

Primul ar corespunde descărcării excitaţiei până spre starea zero (principiul inerţiei), iar al doilea tendinţei de a menţine în sistem un nivel energetic constant (principiul constanţei). Această dialectică a energiei libere şi legate îşi va găsi corespondentul în alt cuplu de termeni complementari , şi anume pulsiunile de moarte (ce tind spre reducerea absolută a tensiunilor) şi pulsiunile de viaţă (care presupun un nivel ridicat de tensiune, pentru că ele creează, prin legare, unităţile vitale ale conştiinţei

Dupa parerea mea, aici cred ca am inteles eu foarte mult de unde vin nefericirile noastre. Din lupta celor doua: a inconstientului, corespunzator placerii, si a constientului, corespunzator realitatii. Primul ne dicteaza sa mergem dupa plecerile noastre, iar al doilea vine si ne spune stop sau frana, „trezeste-te la realitate, lucrurile nu pot fi chiar asa cum vrei tu”. Adica primul ne poate dicta visa de genul ca ne dorim sa traim intr-un palat, iar constiinta vine si ne spune: nu poti, nu ai banii astia!

Cine traieste prea mult dupa constient si nu tine cont si de inconstient, de placerile sale proprii, va deveni un om nefericit, neimplinit sufleteste. Cel care se va lasa prada principiului placerii si nu va tine cont de constiinta (limitele realitatii), va avea de suferit caci visele nu i se vor realiza si va fi un inadaptat.

Deci, un om echilibrat va fi cel care va reusi sa gaseasca calea de mijloc intre cele doua, sa le faca sa se inteleaga.

Freud – tatal psihanalizei



In ignoranta si incultura mea, credeam ca Freud este un psiholog care a incercat sa explice anumite simptome psihologice prin natura experientelor si complexelor sexuale ale pacientului, din mica copilarie, putand fi grav influentat de orice gest de  aceasta natura a oricarui individ din mediul sau.

Din dorinta de a depasi depresia si demotivarea ce m-au cuprins, am inceput sa studiez cate ceva despre psihanaliza. Caci, ea, imi pare, ca, dintre toate ramurile psihologiei, este singura care trateaza si cauza, nu se adreseaza sau nu e interesata sa trateze numai efectele. Dupa parerea mea, psihoterapiile de scurta durata sunt ca tratamentele care reprezinta medicamente pentru tratarea efectelor, insa nu rezolva si boala in sine. Este ca si cum ai avea un virus in corp si iei pastille doar pentru febra si durere de cap, dar nu faci nimic sa omori virusul, care, cu cat trece timpul el se poate dezvolta, poate suferii mutatii, se adapteaza corpului, devine mai rezistent si se manifesta sub alte forme. Oricum, mai multe detalii despre psihanaliza am gasit si eu un blog al lui un nenea care se ocupa cu asa ceva: http://www.terapiepsi.ro/intrebari.html

Am descoperit ca Freud este mai mult decat ceea ce credeam eu, ba chiar el a fost cel care a observat ca tratarea efectelor psihice nu rezolva problema in sine, pentru ca ulterior acestea reapareau. E a fost asistent la un psiholog care trata prin hipnoza. A observat ca, in cazul tratamentului isteriei, hipnoza avea rezultate, insa dupa o perioada reveneau simptomele bolii. Pana la acea vreme toate probleme psihice se considerau de natura fizica, insa Freud a observat ca sunt de natura psihica, inducand, prin hipnoza, pseudoparalizii (adica inexistente in mod real), dar care se manifestau dupa trezire pentru o perioada de timp. Astfel a reusit sa demonestreze legatura de la psihic la somatic (simptom, manifestare organica). De aici incolo se va dezvolta psihanaliza.

marți, 14 septembrie 2010

Okuribito (plecari)

Vreau sa stau sa ma odihnesc,
Intr-un loc ferit de umbra soarelui.
Mi-e dor sa stau sa ma gasesc,
Mi-e sufletul pustiit.
N-am nici vlaga, n-am nici chef.
N-am putere, n-am vointa,
N-am speranta, n-am chef de viata!
Nu stiu de unde s-o apuc,
S-ncotro eu sa ma duc.
Unde-as vrea s-ajung, eu stiu,
Dar in mintea mea-i pustiu.
Am ajuns sa nu ma regasesc,
Prin viata alene sa ratacesc.
Lucrurile-n sile eu le fac,
Caci n-am putere imi e pacat.
A lucrurilor frumusete eu n-o gasesc,
Desi in mintea-mi, eu ma straduiesc.
Of, viata, eu ce sa fac?
Cu mine nu mai pot sa fac un pact.
Probabil am facut prea multe,
Prea multe care n-au fost insa bune.
Si-acum am ajuns sa ratacesc,
Pe mine fara sa ma regasesc.
Of, da-mi Doamne putina vointa,
De viata sa-mi gasesc iar o dorinta,
Da-mi Doamne o indrumare,
Sa ies din aste ganduri amare.
Imi vine sa ma las dus de val,
Nu-mi pasa de ma duce in aval.
Putere sa lupt nu am,
S-a dus si stropul ce-l aveam.
Plin de tristete sunt,
Speranta-i mica intr-un catun.
Da-mi Doamne putere sa o cresc,
Drumul in viata sa-l regasesc...
Sunt trist, sunt vai de capul meu...